Vreau să cad fără,ridică-te la fel..

A cădea cu iubirea sau a te ridica fără?
Am întrebat o persoană pe care o cunosc de ceva timp (știu,puteam foarte bine să mă limitez la cuvântul „prieten” însă este un cuvânt prea mare,cel puțin pentru mine și nu îmi permit să îl folosesc pentru descrierea oricui)..ce este iubirea.
N-a lăsat secunda din urma întrebării mele să plece și a surâs,nici măcar nu m-a privit și mi-a răspuns în următorul fel: iubirea adevărată este atunci când ți-ai da viața pentru persoana pe care o iubești.
Știam deja că ăsta era răspunsul ce aveam să-l primesc..un răspuns banal,cel mai probabil preluat din filme,povești ale prietenilor care la rândul lor au vizionat filme,au auzit alte povești..
Iubirea adevărată? Eu n-am spus nimic despre adevăr sau falsitate în iubire. De ce a ținut morțiș să introducă cuvântul acesta în răspuns? Pentru a mă convinge să îi accept opinia,să audă din partea mea „aha,ai perfectă dreptate” sau se aștepta la cuvinte mărețe,de laudă pentru aberația pe care a spus-o?
I-am dezamăgit așteptările cu tăcerea mea și cu o privire aruncată într-o altă direcție. Aș fi putut foarte ușor să rup tăcerea,dar ar fi însemnat o umilință..pe care n-ar fi înțeles-o,rămânând tot la ceea ce înțelegea - replica din filmul prietenilor săi. Cum nu sunt genul de persoană care să umilească,am păstrat aceeași tăcere..dar acum știam că orice altă întrebare aveam să îi mai adresez,voi primi tot răspunsuri asemeni primului,fără noimă.
A înțelege e divin,a crede că înțelegi e prostie pură.

Un bilet către..

Gara este un cimitir al amintirilor..
Acolo se îngroapă amintirea unor revederi,unor despărțiri,povești ale unor mari și imposibile iubiri veșnice..
Mii de suflete își leagă despărțirile de gară..
Trenul vieții are multe curse..ne abonăm fără să vrem,suntem navetiști fără voie dar cu destinație în această viată. În ziua în care abonamentul rămâne fără valabilitate,luăm bilete pentru a străbate ultimii km. Abonamentul vieții se decontează în clipe..de fericire,de tristețe..dar moneda e aceeași.
La sfârșit,când vei vedea trenul plecând fără tine,tu rămânând doar cu moneda.. vei decide dacă naveta prin momentele vieții a meritat..dar mereu merită,suntem pasagerii învingători ai propriei vieți..

Nu și nu

Nu aștepta iubirea.. ca toate lucrurile frumoase din viață,ea vine atunci când nu te aștepți. Știu,știu.. la fel și pleacă însă dacă o trăiești din plin la momentul său,la plecare nu vei avea niciun regret. Iubirea nu e o veșnicie,e iluzia unei veșnicii..

Fără soare I

Astăzi,pentru prima oară în întreaga-mi viață am simțit că îmi pleci din vise..
Să spun că m-a cuprins tristetea mi-ar fi destul de greu folosindu-mă doar de cuvinte..
Că vor sa mi te fure?
E greu de acceptat..dar presupun că din moment ce nu mi-ai aparținut decât în cele mai ascunse locuri ale gândurilor mele,nu pot învinui pe nimeni de plecarea ta.
Greu mi se pare și să fiu martorul principal în procesul despărțirii noastre..căci de tine se leagă cele mai mari speranțe ale mele.Acum însă,mă apasă nevoia de a le dezlega si de a le lăsa să se înalțe către cer asemeni unui copil ce își trimite zmeul către vânt și într-o secundă de neatenție îl scapă.
Deși mi-am zis că niciodată fericirea mea nu va fi pusă în mâinile cuiva,mi-am așezat-o pe furiș în ale tale,cuminte și împreunată cu speranțe,apoi ți-am închis mâinile,blocând-o acolo.
Mintea mea bolnavă de tine refuza să te vadă îndepărtându-te și cu ai minții pași alergam după tine.. În zadar,ai plecat ținând în continuare în mâinile tale amalgamul de sentimente dăruit.
Te comportai cu mine ca o zi de ianuarie,rece..dar cu felul meu visător de a fi te vedeam și te simțeam un suflet cald ce amintea de lunile verii.
A mai trecut de atunci ceva..timpul peste mine,ganduri,idei,iluzii prin ochii mei ce își păstrează încă strălucirea..
Tu rămâi și azi un chip palid cu ochi caprui,împărțitori de false speranțe.

"Sensul vieții este de a da vieții un sens.”

Pare complicat,nu-i așa? Spuneți-mi,cand este ceva ceea ce pare a fi? Niciodată nu am privit omul ca pe o simplă ființă lăsată pe pământ în voia sorții,care se naște,își face veacul și apoi moare,ajungând într-un fel sau altul tot la începuturile sale,căci asta este moartea de fapt. Refuz să primesc ideea că după ce ai fost înecat în pământul pe care altă dată călcai,până și amintirea ta va fi uitată odată cu trecerea timpului. Din momentul nașterii și până la momentul părăsirii acestei lumi,avem ca și scop să dăm vieții un sens.Poate unii dintre noi nu văd câte poți face cât timp trăiești,poate unii dintre noi privesc cerul și nu pot să vadă dincolo de el și îi pun limite,poate unii dintre noi încă nu realizează ce înseamnă să fii om,alții i-au dat cuvântului o semnificație prea mică.. la 16 ani încă ai un cufăr plin de speranțe și de visuri,la 20 apar alte visuri,la 30 cufărul ori se golește,ori se închide iar șansele de a se deschide din nou sunt minime..la majoritatea oamenilor.Acum vreau să vă întreb..de ce trebuie să fie vârsta o piedică în calea visurilor? La 50 de ani poti visa la fel ca la 20,poți gândi ca la 30,poți avea sufletul luni tânăr de 16.Sigur,eu înțeleg că odată cu înaintarea în vârstă te întâlnești cu tot felul de probleme,ce îți mai limitează într-un fel sau altul pofta de viață..insă dacă lași cufărul cu speranțe deschis,întotdeauna te vei ridica mai ușor atunci când vei fi la pământ deoarece vei avea unde căuta o soluție.. Nu mă las numai în speranța că cine are de înțeles va înțelege,ci vin cu un ultim sfat : lăsați cufărul deschis!

În trecere..

Și o dezamăgire vine ușor,ca o veste bună ce o poți primi cu zâmbetul pe buze atunci când nu ai mari așteptări.

Ia finalul ca pe un nou început și zâmbește,vreau să știi că zâmbetul sincer este cheia unor multe uși spre fericire.

Fără dubii

Dacă ar înțelege toți că a plânge nu este o rușine,am vedea trecând pe lângă noi suflete mai calme,mai eliberate,am vedea chipuri cu mai puține riduri,priviri mai puțin încruntate,zâmbete mult mai largi,ochi mult mai senini..
Lăsați sufletul să fie liber,lăsați sufletul să înflorească.

Nu încerca..

Nu încerca să mă înțelegi..am încercat și eu o dată..din păcate,nu am reușit. Sunt un om cu multe păreri,un suflet ce are mai multe intrări accesibile pentru toată lumea..cu o minte deschisă și cu  o imaginație fără margini.
Zâmbetul mi-e prietenul cel mai de preț,nu mă părăsește niciodată la greu,ci luptă cu greul pentru mine.
Sunt o ființă incapabilă să facă rău,răzbunarea,ura și tristețea fiind lucruri de care am stat,stau și voi sta mereu departe.
Ador să fac oamenii să zâmbească,ador să cunosc povești de viată..
Când dăruiesc zâmbet,aștept înapoi zâmbet..când dăruiesc pace,aștept înapoi pace..când dăruiesc gânduri bune,nu aștept nimic..acesta este scopul meu și îl indeplinesc cu drag,mereu.

Dispariție

 Știm cu toții..acum muult timp,oamenii erau oameni.
Ce este acum omul?
Omul este ființa care uită cât valorează,care se vinde,care a dat uitării importanța frumuseții sufletului,care uită să zâmbească,care nu mai primește lumina în ochi,este ființa care se poate descrie simplu,prin cuvântul „griji”,este ființa care a renunțat la speranța ce duce la bucurii veșnice pentru bucuriile de moment,dăruite de lucruri fără valoare reală..
În întreaga lume se instalează acest proces de uitare a propriei ființe..e prea trist faptul că nimeni nu îl poate opri. Ba mai mult,oamenii îl acceptă.
Aș vrea să văd,la sfârșitul acestuia..câți dintre oameni mai rămân oameni?

Cine ești tu oare?

Ne știm dar nu ne cunoaștem.. Tu mă știi doar fiindcă eu am forțat puțin destinul,eu te cunosc fiindcă fără acceptul tău,te-am inclus în planul vieții mele.E amuzant faptul că eu sper să pot schimba voia sorții..însă soarta nu mi-a șoptit nicio clipă care este voia ei și nici faptul că nu am dreptul să o îndrumez.

Nu îți vei da seama prea curând că tu ești misterul din rândurile mele,poate nici măcar anii nu te vor ajuta să descoperi asta..însă totul este pură întâmplare iar drumurile vieții sunt prea încurcate pentru a avea indicatoare.

Șansa ca planurile noastre să difere este de 99% însă numai anii știu ce vor face cu acel 1%.

În acel 99% există posibilitatea ca atunci când mă vei vedea,nici măcar să nu mă vezi,trecând pur și simplu pe lângă mine,ca pe lângă un nimic.

Îmi asum acest risc și voi continua să îmi îndrept calea către tine.

N-am schimbat nicio privire,de cuvinte nici nu-i gând..dar mă bazez în continuare pe acel 1 schimbător de destine..

Nu urmăresc nimic altceva decât să îți cunosc persoana..îmi vei permite?

Cu soare II

Ochii sunt făcuți pentru a reda vederea,mintea pentru a reda amintiri,zâmbetul pentru a reda zâmbete,oamenii pentru a reda iubire.A iubi fără a-ți folosi ochii pentru a vedea ceea ce iubești îndeplinește condiția principală a iubirii adevărate.
Orbii văd mult mai limpede decât mulți dintre cei ce se folosesc de lumină zi de zi.
De ce?
Răspunsul e prea simplu și nu-și merită întrebarea..atunci când două suflete se întâlnesc,niciun contact vizual nu are emoția capabilă să întreacă momentul întâlnirii sufletelor.
Unii dintre voi vedeți lumina dar nu vă bucurați de ea.
Un orb nu o vede,o simte  dar asta ii redă un zâmbet dezarmant.

Mulți sunteți orbi în esență,cu ochii interiorului închiși..păstrând o pseudo-vedere la suprafață.

Cu soare I

Ce fel de om ești dacă fugi de ploaie? 
Dă-i voie să te atingă,o va face ușor,timid sau mai îndrăzneț,te va cuprinde repede și îți va lăsa ochii umezi după plecarea ei..asemeni unei iubiri ce nu ți-a atins inima când ți-a fost alături,dar care ți-a răpit lacrimi la despărțire,când pașii ei te-au lăsat în urmă.
Picăturile aruncate de cer au o magie a lor,magie curată ce poate fi atinsă și simțită,dăruind o stare de eliberare,de renaștere,fiindcă așa te simți după o spălare de păcate. 
Nu știu să vă spun însă câte păcate spală ploaia..însă am siguranța că pune pe fugă gândurile negre.
Aruncă-ți privirea în picăturile de pace,lasă să evadeze tonul de negru din minte și suflet,nu face altceva decât să te încarce fără rost..
Fii liber,comunică cu ploaia.